Pierdut-am lumea! Câștigat-am sufletul?

 

     Coate zdrențuite, un ocean sărat, sărat tare și o realitate dură.

Te-ai întoarce, te-ai duce la scaldat în toate minunățiile ce le trăiai, nu ai zăbovi o clipă dacă ai avea șansa asta, doar că posibilitatea aceasta a apus, a murit concomitent cu abilitatea ta de a mai simți ceva. Ți-ai vândut emoția pe indiferență, neputând să o mai suporți, iar acum tânjești după ea!
    Din pacate pentru tine însă, ai ales un drum fără întoarcere. Nu mai poți retrăi totul și asta nu pentru că altcineva nu îțî permite sau dintr-un principiu oarecare, și așa în stadiul acesta, dacă l-ai avea, principiul s-ar prostitua instant pentru a obține două secunde de emoție. Nu, tu nu te mai poți întoarce din simplul fapt că nu mai ești același!

Despre timpuri și moduri

   Multă vreme am încercat să-mi structurez gândurile în trei instanțe. M-am forțat să divid a patra dimensiune în trei subcomponente. Obișnuința și societatea ne învață cum să ne organizăm schemele cognitive astfel încât să aducem la viață Trecutul și Viitorul. Și uite cum ajungem să trăim sub mirajul că ele, instanțele acestea, există. Îmbrățișăm iluzia, o alimentăm, îi permitem să ne devoreze ca în final să descoperim că ne-am scăldat într-o șaradă nefericită.

    Da, Trecutul și Viitorul sunt o iluzie întrucât prezentul e singura poziție reală. În rest avem doar prezent lăsat în urmă și prezent posibil. Ce modalitate mai bună de a ne face să uităm a mai trăi în prezent și de a acționa acum decât ideea că întotdeauna există un Viitor în care putem face un lucru sau altul? Când ai ceva complicat de înfăptuit ajungi pur și simplu să-ți spui că o poți face și în viitor și uite așa, sub impresia că ai tot timpul din lume, nu mai faci nimic!

  La fel și cu trecutul, altă iluzie ingenios făurită de un păpușar al cărui simț al umorului poate fi cu siguranță alaturat cuvântului grotesc.
  Cu toate acestea, cred că existența trecutului, în ciuda scopului său de a ne împăienjeni mintea și sufletul și a ne împiedica să trăim lucrurille ce trec pe lângă noi zilnic, are și o consecință benefică, separă lașii de curajoși, de cei ce au puterea să înfrunte crivățul ce păzește minunăția zilei de azi și nu stau încovoiați și slabi de înger în confortul zilei de ieri.


Să fiți curajoși, dar mai ales, să vă puneți pe fapte, catalizați de acest curaj!

Doubt

"Dubito ergo cogito, cogito ergo sum."

Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, suntem supuși îndoielii, fie că ne dorim asta sau nu. Îndoiala nu este ceva de care poți să fugi, întrucât ea corelează atât de bine cu multe caracteristici ale omului, cum ar fi creativitatea, intuiția, chiar si manifestări ca depresia, meditatia, iar lista este la fel de interminabilă ca și numărul stelelor ce ne veghează.

Îndoiala se joacă de-a catalizatorul cu o parte din procesele noastre cognitive, determinându-ne astfel cursul acțiunilor de multe ori.

Ce se întâmplă însă în cazurile unde îndoiala devine pântecul nebuniei? Cum ajungem în punctul acela? Ce cutremur interior ne împinge către punctul acela de somn al rațiunii ce trezește nebănuitul?

Exista o teorie interesantă care vorbește despre cunoașterea de sine conform căreia suntem compuși din patru instanțe:

1. Caractersticile pe care le cunoaștem doar noi. ( instanța pe care o considerăm  a fi singura cu adevărat definitorie)

2. Caracteristicile pe care le cunoaștem noi și cei din jurul nostru.(ceea ce considerăm fațada permisă din punct de vedere social - împreunarea acceptată a instanțelor 1 și 3, dar care ca orice piesă cenzurată, își pierde forma)

3. Caracteristicile pe care le cunosc doar cei din jurul nostru. (ceea ce privim a constitui de cele mai mlte ori bârfă răutăcioasă sau doar exagerari ale afecțiunii purtate)

4. Caracteristicile pe care nimeni, nici chiar noi nu le cunoaștem despre noi înșine, cu atât mai puțin cei din jur. (ceea ce aducem la suprafață în situații limită)

Cu asta în minte, mă trezesc adesea întrebându-mă care este combinația ce poate deveni fatală pentru instinctul de auto-conservare, în momentul in care îndoiala își întinde rădăcinile?
Ce este oare mai decisiv?
Să te îndoiești că ești ceea ce ai agreat să fii? Să te îndoiești de tot ceea ce consideră alții că ești? Să te îndoiești de tine și tot ce știai depre persoana-ți? Sau pur și simplu, să te îndoiești de tot ceea ce este posibil să reprezinți?
Se spune că Îndoiala este invers proporțională cu Încrederea, dar atunci Încrederea devine la fel de invers proporțională cu Gândirea și în final cu Existența. Încetezi oare să mai exiști când te încrezi cu totul în ceva/cineva? Sună a o teorie înteresantă pe care încă nu am explorat-o. Momentan o să îi ofer gândurile mele ei, nu și acțiunile. Momentan!

De multe ori am avut îndoieli de tot felul, in cele mai crunte combinații. Au darul irevocabil de a te hăitui până devii o creatură irecognoșcibilă și în ciuda faptului că te vezi în fiecare zi în oglindă, uiți complet să te mai privești cu adevarat, astfel Îndoiala stând la baza unei ulterioare certitudini și deci se sabotează cu succes!
Iar aceasta este o concluzie personală dobândită în urma unui lung proces de supunere la îndoială a propriei existențe, propriilor caracteristici, acțiuni și regrete.

Îndoiala de sine reprezintă biletul garantat către autodistrugere, iar asta e o certitudine!
Cât despre restul interogațiilor specificate mai sus, voi exista și voi vedea!

O seară liniștită!

Intuion

When at a crossroads , go with your gut. Intuition, always has our best interest at heart, it is a voice that can tell us who is friend and who is foe, which ones to hold at arm fling and which ones to keep close. But too often we become distracted by fear, doubt, our stubborn hopes and we refuse to listen.

Yesterday, i listened!

Încep cu sfârşitul şi termin cu începutul, căci în realitate se cam identifică, din păcate. Vreau să scriu poetic, dar mă răzgândesc şi intenţionez să scriu logic dar codat... mă răzgândesc şi de data asta. Cred că soluţia optimă e să scriu sincer, nu de alta, dar chiar nu mai contează ce spune sau crede, nu pentru mine, nu în seara asta! Deja durerea a devenit fizică.

"Cât de tristă poţi fii!", a spus cineva în timp ce îi zâmbeam... Looks like my halo is broken already!

Nu vreau să spun nimănui că ceea ce simte nu e real, că e doar o simplă distorsiune şi că ar trebui să îşi reformuleze câteva scheme cognitive şi gata, you are fixed, cause that is bullshit!

Nu mai zăboviţi pe analiză, nu ajută cu absolut nimic, ci doar face lucrurile mai dificile chiar şi când crezi că nu se poate mai urât de atât. Take it de la una care asta a facut cea mai mare parte din viaţă până la ora actuală. Analiza hiperbolizează himera! Purul adevăr!

Nu vă permiteţi luxul unui maraton după iluzii, nu se merită pierderea echivalentului pentru aşa ceva!

Chiar dacă pare DEEP sau atrăgător sau în trend, durerea post nu mai dispare aşa uşor, asta în cazul în care dispare! Mai bine fericirea şi gratuităţile " superficiale", decât chinul, profund, dar fatal.

Ştiu, drama atrage, mereu a fost un magnet, dar la sfârşit, rişti să îţi pui întrebarea "oare a meritat?". Riscatul e ok, benefic de cele mai multe ori, dar aici e pur şi simplu prostesc!

Fii deştept, trăieşte-ţi durerea, manipuleaz-o, dar nu uita să o arunci la final, nu-ţi da timp să te identifici cu ea!

La cât mai multe sinapse şi luciditate copleşitoare!

Pace

Endlessly, she said...

Mă obișnuisem să trăiesc într-o anumită renunțare, infernală în fazele incipiente, dar acutizată prin metamorfozarea în rutină. Era ok, puteam să continui până la sfârșit așa, fără probleme, tot ce necesitam era să știu că undeva, lucrurile merg conform a ceva ce noi numim dorință!
Turnura pe care o poate lua realitatea, recent adusă în interioru-mi, însă, îmi înfige în fiecare secundă, un cristai în fiecare celulă....

I would dare to say NONE

Cu ceva vreme în urmă, îmi puneam întrebarea " de ce vorbesc toţi de sfârşit?"

--------

MISTER ELUCIDAT

--------

Toate acestea sunt lecţii care ar putea constitui baza unui extrem de puternic mecanism de apărare, însă de data aceasta îi sunt cu câţiva paşi înainte, iar zâmbetul, deşi mai amar ca niciodată, este plasat exact în locul potrivit şi cine ştie, cu timpul poate voi ajunge să fac şi diabet din cauza-i ! Şi deşi presimt că am cale grea de parcurs până acolo, vorba unui personaj, I NEVER GIVE UP!

Good day


*(Ndr photo insp.)