"Dubito ergo cogito, cogito ergo sum."
Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, suntem supuși îndoielii, fie că ne dorim asta sau nu. Îndoiala nu este ceva de care poți să fugi, întrucât ea corelează atât de bine cu multe caracteristici ale omului, cum ar fi creativitatea, intuiția, chiar si manifestări ca depresia, meditatia, iar lista este la fel de interminabilă ca și numărul stelelor ce ne veghează.
Îndoiala se joacă de-a catalizatorul cu o parte din procesele noastre cognitive, determinându-ne astfel cursul acțiunilor de multe ori.
Ce se întâmplă însă în cazurile unde îndoiala devine pântecul nebuniei? Cum ajungem în punctul acela? Ce cutremur interior ne împinge către punctul acela de somn al rațiunii ce trezește nebănuitul?
Exista o teorie interesantă care vorbește despre cunoașterea de sine conform căreia suntem compuși din patru instanțe:
1. Caractersticile pe care le cunoaștem doar noi. ( instanța pe care o considerăm a fi singura cu adevărat definitorie)
2. Caracteristicile pe care le cunoaștem noi și cei din jurul nostru.(ceea ce considerăm fațada permisă din punct de vedere social - împreunarea acceptată a instanțelor 1 și 3, dar care ca orice piesă cenzurată, își pierde forma)
3. Caracteristicile pe care le cunosc doar cei din jurul nostru. (ceea ce privim a constitui de cele mai mlte ori bârfă răutăcioasă sau doar exagerari ale afecțiunii purtate)
4. Caracteristicile pe care nimeni, nici chiar noi nu le cunoaștem despre noi înșine, cu atât mai puțin cei din jur. (ceea ce aducem la suprafață în situații limită)
Cu asta în minte, mă trezesc adesea întrebându-mă care este combinația ce poate deveni fatală pentru instinctul de auto-conservare, în momentul in care îndoiala își întinde rădăcinile?
Ce este oare mai decisiv?
Să te îndoiești că ești ceea ce ai agreat să fii? Să te îndoiești de tot ceea ce consideră alții că ești? Să te îndoiești de tine și tot ce știai depre persoana-ți? Sau pur și simplu, să te îndoiești de tot ceea ce este posibil să reprezinți?
Se spune că Îndoiala este invers proporțională cu Încrederea, dar atunci Încrederea devine la fel de invers proporțională cu Gândirea și în final cu Existența. Încetezi oare să mai exiști când te încrezi cu totul în ceva/cineva? Sună a o teorie înteresantă pe care încă nu am explorat-o. Momentan o să îi ofer gândurile mele ei, nu și acțiunile. Momentan!
De multe ori am avut îndoieli de tot felul, in cele mai crunte combinații. Au darul irevocabil de a te hăitui până devii o creatură irecognoșcibilă și în ciuda faptului că te vezi în fiecare zi în oglindă, uiți complet să te mai privești cu adevarat, astfel Îndoiala stând la baza unei ulterioare certitudini și deci se sabotează cu succes!
Iar aceasta este o concluzie personală dobândită în urma unui lung proces de supunere la îndoială a propriei existențe, propriilor caracteristici, acțiuni și regrete.
Îndoiala de sine reprezintă biletul garantat către autodistrugere, iar asta e o certitudine!
Cât despre restul interogațiilor specificate mai sus, voi exista și voi vedea!
O seară liniștită!
1. Caractersticile pe care le cunoaștem doar noi. ( instanța pe care o considerăm a fi singura cu adevărat definitorie)
2. Caracteristicile pe care le cunoaștem noi și cei din jurul nostru.(ceea ce considerăm fațada permisă din punct de vedere social - împreunarea acceptată a instanțelor 1 și 3, dar care ca orice piesă cenzurată, își pierde forma)
3. Caracteristicile pe care le cunosc doar cei din jurul nostru. (ceea ce privim a constitui de cele mai mlte ori bârfă răutăcioasă sau doar exagerari ale afecțiunii purtate)
4. Caracteristicile pe care nimeni, nici chiar noi nu le cunoaștem despre noi înșine, cu atât mai puțin cei din jur. (ceea ce aducem la suprafață în situații limită)
Cu asta în minte, mă trezesc adesea întrebându-mă care este combinația ce poate deveni fatală pentru instinctul de auto-conservare, în momentul in care îndoiala își întinde rădăcinile?
Ce este oare mai decisiv?
Să te îndoiești că ești ceea ce ai agreat să fii? Să te îndoiești de tot ceea ce consideră alții că ești? Să te îndoiești de tine și tot ce știai depre persoana-ți? Sau pur și simplu, să te îndoiești de tot ceea ce este posibil să reprezinți?
Se spune că Îndoiala este invers proporțională cu Încrederea, dar atunci Încrederea devine la fel de invers proporțională cu Gândirea și în final cu Existența. Încetezi oare să mai exiști când te încrezi cu totul în ceva/cineva? Sună a o teorie înteresantă pe care încă nu am explorat-o. Momentan o să îi ofer gândurile mele ei, nu și acțiunile. Momentan!
De multe ori am avut îndoieli de tot felul, in cele mai crunte combinații. Au darul irevocabil de a te hăitui până devii o creatură irecognoșcibilă și în ciuda faptului că te vezi în fiecare zi în oglindă, uiți complet să te mai privești cu adevarat, astfel Îndoiala stând la baza unei ulterioare certitudini și deci se sabotează cu succes!
Iar aceasta este o concluzie personală dobândită în urma unui lung proces de supunere la îndoială a propriei existențe, propriilor caracteristici, acțiuni și regrete.
Îndoiala de sine reprezintă biletul garantat către autodistrugere, iar asta e o certitudine!
Cât despre restul interogațiilor specificate mai sus, voi exista și voi vedea!
O seară liniștită!
