dualitate inutila....

Se scurge, pleaca, de fapt e plecat demult, a plecat? sau i-am dat drumul? si totusi unde s-a dus? departe, in intangibil.... intr-o emotie, intr-o amintire viitoare? UNDE???adierea mea, eu......eu am lasat-o sa plece.....pentru a ramane cu ploaia, pe piatra ce-o am in piept....si care se macina cu fiecare picatura ce o atinge, prinde forma?sau doar se innegreste mai tare? nu, de fapt nu face decat sa absoarba picaturile si culorile si petalele si emotiile si gandul .....si? le metamofozeaza?nu......le absoarbe in NIMIC.....
NIMICU-l fara valente, rece, prea fierbinte, greoi, unic si totusi dorit de nimeni......da, si-a gasit adapost in piatra asta corodata pe care uneori se distinge cu greutate incercarea disperant de patetica, a unei existente trecute, de a simti prezentul......