"Dubito ergo cogito, cogito ergo sum."
Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, suntem supuși îndoielii, fie că ne dorim asta sau nu. Îndoiala nu este ceva de care poți să fugi, întrucât ea corelează atât de bine cu multe caracteristici ale omului, cum ar fi creativitatea, intuiția, chiar si manifestări ca depresia, meditatia, iar lista este la fel de interminabilă ca și numărul stelelor ce ne veghează.
Îndoiala se joacă de-a catalizatorul cu o parte din procesele noastre cognitive, determinându-ne astfel cursul acțiunilor de multe ori.
Ce se întâmplă însă în cazurile unde îndoiala devine pântecul nebuniei? Cum ajungem în punctul acela? Ce cutremur interior ne împinge către punctul acela de somn al rațiunii ce trezește nebănuitul?
Exista o teorie interesantă care vorbește despre cunoașterea de sine conform căreia suntem compuși din patru instanțe:
1. Caractersticile pe care le cunoaștem doar noi. ( instanța pe care o considerăm a fi singura cu adevărat definitorie)
2. Caracteristicile pe care le cunoaștem noi și cei din jurul nostru.(ceea ce considerăm fațada permisă din punct de vedere social - împreunarea acceptată a instanțelor 1 și 3, dar care ca orice piesă cenzurată, își pierde forma)
3. Caracteristicile pe care le cunosc doar cei din jurul nostru. (ceea ce privim a constitui de cele mai mlte ori bârfă răutăcioasă sau doar exagerari ale afecțiunii purtate)
4. Caracteristicile pe care nimeni, nici chiar noi nu le cunoaștem despre noi înșine, cu atât mai puțin cei din jur. (ceea ce aducem la suprafață în situații limită)
Cu asta în minte, mă trezesc adesea întrebându-mă care este combinația ce poate deveni fatală pentru instinctul de auto-conservare, în momentul in care îndoiala își întinde rădăcinile?
Ce este oare mai decisiv?
Să te îndoiești că ești ceea ce ai agreat să fii? Să te îndoiești de tot ceea ce consideră alții că ești? Să te îndoiești de tine și tot ce știai depre persoana-ți? Sau pur și simplu, să te îndoiești de tot ceea ce este posibil să reprezinți?
Se spune că Îndoiala este invers proporțională cu Încrederea, dar atunci Încrederea devine la fel de invers proporțională cu Gândirea și în final cu Existența. Încetezi oare să mai exiști când te încrezi cu totul în ceva/cineva? Sună a o teorie înteresantă pe care încă nu am explorat-o. Momentan o să îi ofer gândurile mele ei, nu și acțiunile. Momentan!
De multe ori am avut îndoieli de tot felul, in cele mai crunte combinații. Au darul irevocabil de a te hăitui până devii o creatură irecognoșcibilă și în ciuda faptului că te vezi în fiecare zi în oglindă, uiți complet să te mai privești cu adevarat, astfel Îndoiala stând la baza unei ulterioare certitudini și deci se sabotează cu succes!
Iar aceasta este o concluzie personală dobândită în urma unui lung proces de supunere la îndoială a propriei existențe, propriilor caracteristici, acțiuni și regrete.
Îndoiala de sine reprezintă biletul garantat către autodistrugere, iar asta e o certitudine!
Cât despre restul interogațiilor specificate mai sus, voi exista și voi vedea!
O seară liniștită!
1. Caractersticile pe care le cunoaștem doar noi. ( instanța pe care o considerăm a fi singura cu adevărat definitorie)
2. Caracteristicile pe care le cunoaștem noi și cei din jurul nostru.(ceea ce considerăm fațada permisă din punct de vedere social - împreunarea acceptată a instanțelor 1 și 3, dar care ca orice piesă cenzurată, își pierde forma)
3. Caracteristicile pe care le cunosc doar cei din jurul nostru. (ceea ce privim a constitui de cele mai mlte ori bârfă răutăcioasă sau doar exagerari ale afecțiunii purtate)
4. Caracteristicile pe care nimeni, nici chiar noi nu le cunoaștem despre noi înșine, cu atât mai puțin cei din jur. (ceea ce aducem la suprafață în situații limită)
Cu asta în minte, mă trezesc adesea întrebându-mă care este combinația ce poate deveni fatală pentru instinctul de auto-conservare, în momentul in care îndoiala își întinde rădăcinile?
Ce este oare mai decisiv?
Să te îndoiești că ești ceea ce ai agreat să fii? Să te îndoiești de tot ceea ce consideră alții că ești? Să te îndoiești de tine și tot ce știai depre persoana-ți? Sau pur și simplu, să te îndoiești de tot ceea ce este posibil să reprezinți?
Se spune că Îndoiala este invers proporțională cu Încrederea, dar atunci Încrederea devine la fel de invers proporțională cu Gândirea și în final cu Existența. Încetezi oare să mai exiști când te încrezi cu totul în ceva/cineva? Sună a o teorie înteresantă pe care încă nu am explorat-o. Momentan o să îi ofer gândurile mele ei, nu și acțiunile. Momentan!
De multe ori am avut îndoieli de tot felul, in cele mai crunte combinații. Au darul irevocabil de a te hăitui până devii o creatură irecognoșcibilă și în ciuda faptului că te vezi în fiecare zi în oglindă, uiți complet să te mai privești cu adevarat, astfel Îndoiala stând la baza unei ulterioare certitudini și deci se sabotează cu succes!
Iar aceasta este o concluzie personală dobândită în urma unui lung proces de supunere la îndoială a propriei existențe, propriilor caracteristici, acțiuni și regrete.
Îndoiala de sine reprezintă biletul garantat către autodistrugere, iar asta e o certitudine!
Cât despre restul interogațiilor specificate mai sus, voi exista și voi vedea!
O seară liniștită!
2 comentarii:
Mie îmi pare că . . elementele și orizonturile pe care dezvoltarea științei, mai exact scepticismul, ni le-a dat, în viața modernă, înscriu un capitol bogat, revelator chiar – un nou mijloc de cunoaștere, poate cel mai precis și mai verificabil din câte există; îndepărtează tirania miturilor și a supertițiilor; e o bună cale de disciplinare sufletească, de precizare a faptelor și a intențiilor ce pot fi integrate într-o conformitate psihică. Ne deprinde să căutăm, să găsim și să prețuim esențialul.
Totuși, medalia are și un revers: aceeași dezvoltare a științei (personale) poate fi, pe de altă parte, punctul de plecare al unor îndoieli și temeri semnificative. Adevărul e că ea, nepercepută în limitele ei reale, cam știrbește omului impresia că poate, cumva, atinge absolutul: fie relativizează totul, fie atribuie principiului relativității caracterul decizător ale cunoașterii lucrurilor. Zdruncinarea acestei încrederi (/impresii) e, prin consecințele ei psihice și etice, un fapt trist. Pentru că ne îndepărtează fericirea, aceea care sporește omenia și care ne dă o mai mare putere de rezonanță în fața vieții, cel mai des.
Paradoxal, ne-a mărit, dar ne-a și micșorat puterea de cunoaștere. O mulțime de probleme, când îndoiala științifică vine să impună barierele ei măsurate, ni se închid brutal și aproape că ne descalifică spiritual dacă, totuși, am vrea să insistăm asupra lor.
Pe de altă parte, implicarea necunoscutului în viața noastră înseamnă că atribuim acestei vieți fundaluri largi, care depășesc, atât ca intensitate, cât și ca semnificație, simple datele acțiunii prezente . . atunci, omulețul tău (din poză) ar fi întreg, pentru că e firesc să existe instanța 4/
Deci, poate avem de folosit, de fapt, un discernamânt, dacă-l găsim.
Frumos în plenaritatea parțială gândul tău, copleșitoare sinceritatea :)
O zi frumoasă ție, așa cum ai nevoie, ființă radiind de raze zâmbărețe care ești! Ori de câte ori citești!
.. Iar discernământul ce este, dacă nu un instinct de ritm și orientare, care nu se poate desșuruba în cuvinte oricât de măiestre?
Doar ne-am născut pe țărmuri de ape mari și ne-am trezit că știm să înotăm. Putem desluși toate felurile de a înota, dar despre înot în sine n-am putea articula un singur cuvânt valabil. Cum am putea învața acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranță, care face din scufundare o plutire, acel ritm de respirație mlădiată de val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?
Cu cât gesturile în apă sunt mai mari și mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neștiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase și grandilocvente gesturi cu brațele și picioarele . . Înotul perfect se face fără opintiri, e ne simțit. Plutești, aproape cufundat întreg în apă, abia mișcând . . Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare și în ocean.
Numai pe încrederea că putem atinge absolutul ne putem construi un spațiu de viață mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii și înălțimii în infinit..
Trimiteți un comentariu