Despre timpuri și moduri

   Multă vreme am încercat să-mi structurez gândurile în trei instanțe. M-am forțat să divid a patra dimensiune în trei subcomponente. Obișnuința și societatea ne învață cum să ne organizăm schemele cognitive astfel încât să aducem la viață Trecutul și Viitorul. Și uite cum ajungem să trăim sub mirajul că ele, instanțele acestea, există. Îmbrățișăm iluzia, o alimentăm, îi permitem să ne devoreze ca în final să descoperim că ne-am scăldat într-o șaradă nefericită.

    Da, Trecutul și Viitorul sunt o iluzie întrucât prezentul e singura poziție reală. În rest avem doar prezent lăsat în urmă și prezent posibil. Ce modalitate mai bună de a ne face să uităm a mai trăi în prezent și de a acționa acum decât ideea că întotdeauna există un Viitor în care putem face un lucru sau altul? Când ai ceva complicat de înfăptuit ajungi pur și simplu să-ți spui că o poți face și în viitor și uite așa, sub impresia că ai tot timpul din lume, nu mai faci nimic!

  La fel și cu trecutul, altă iluzie ingenios făurită de un păpușar al cărui simț al umorului poate fi cu siguranță alaturat cuvântului grotesc.
  Cu toate acestea, cred că existența trecutului, în ciuda scopului său de a ne împăienjeni mintea și sufletul și a ne împiedica să trăim lucrurille ce trec pe lângă noi zilnic, are și o consecință benefică, separă lașii de curajoși, de cei ce au puterea să înfrunte crivățul ce păzește minunăția zilei de azi și nu stau încovoiați și slabi de înger în confortul zilei de ieri.


Să fiți curajoși, dar mai ales, să vă puneți pe fapte, catalizați de acest curaj!